Tipare

                                                                 

      Sunt atât de mari! Aștept cu nerăbdare să cresc ca să-i port și eu.”, îi spuneam de fiecare dată mamei când îi încercam pantofii eleganți cu toc. Mă uitam fascinată la ei, cu chipul radiant de fericire, ochii larg deschiși, zâmbetul până la urechi, iar un tremur în picioare bătând ușor în podea mă acompania când îi puneam la loc pe raft, sperând pentru o secundă, că voi închide ochii și atunci când îi voi redeschide să fiu suficient de mare să-i încalț. În naivitatea mea de copil credeam că vor rămâne mereu pe același raft, așteptându-mă, dar treptat au dispărut toți cei pe care mi-ași fi dorit să-i încalț la un moment dat, însă nu a dispărut și nevoia esențială de a fii ca ea. Târziu mi-am dat seama că eleganța ei era de fapt ceea ce urmăream să copiez prin imitație, și pantofii erau doar modul prin care credeam că voi ajunge acolo. Momentele de curățenie în dulapul mamei erau o adevărată provocare. Sora mea și cu mine duceam un adevărat război când vedeam fascinate colecția de bluze care într-o zi vor fi ale noastre. Eu fiind mai mare știam că voi ajunge mai rapid în posesia lor, însă cu lacrimi în ochii, după un întreg circ aveam să cedez în fața propoziție “lasă-i ei, că e mai mică”. I-am lăsat ei că e mai mică și multe alte vise, uneltind în secret planul perfect de viitor: ca atunci când cresc să fiu ca mama, și știam că am un avantaj, sunt mai mare decât ea. Între timp însă am descoperit cutia cu scule a tatei, el se pricepea să repare tot, nimic nu îi stătea în cale, iar curioasă din fire mă aflam și eu în treabă încercând sa-mi dau seama ce face acolo. Îngreunam mereu situația, încâlceam lucrurile, pierdeam șurubelnițe, pionițe, cuie, luându-i mai mult timp să le caute, decât să repare lucrul în sine și de multe ori cu o voce autoritară îmi spunea să stau deoparte. Mă retrăgeam cu ochii înlăcrimați, așezându-mă într-un colț al camerei, departe de el, cu picioarele la piept, strânse de mâinile firave, cu capul deasupra lor, ocrotindu-le, priveam pe furiș la întreaga operă ce se desfășura în fața ochilor mei lăcrimați. Lăcrimam mai multe de faptul că stau departe de acțiune și mai puțin datorită voci sale autoritare. După repetate rânduri de uimire, m-am hotărât să-mi schimb viitorul: vroiam să fiu ca tata. În acest mod mi-am ales primele modele în viată. Eleganța mamei și priceperea tatălui mi-au creat primele tipare de acțiune. A urmat autoritatea și puterea de convingere a mătușii mele, prima întâlnire cu doamna educatoare, profesorul de istorie din liceu, doamna dirigintă, colegul de bancă, determinarea colegei ce alerga la cros, cunoștințele profesorilor din facultate, grupurile de prieteni, și mulți alți oameni cu care am interacționat.

      Am deschis ușa, ochelarii s-au aburit la întâmpinarea căldurii din încăpere. Cu precizie pașii s-au îndreptat spre masa de la geam, geanta grea ocupă prima scaunul, apoi urmează giaca, iar în cele din urmă, după ce suflu în mâini pentru a le încălzi, mă așez și eu. Același ritual se petrece și în dreapta mea, el așezându-se pe scaunul din față. Comandăm același lucru, ca în fiecare dimineață, dar de data aceasta la o altă masă. Localul ne este deja binecunoscut, iar chelnerul ne aduce comenzile fără ca acestea să mai fie spuse. Se află atât de aproape încât îi simt respirația cum îmi suflă în ceafă. Îmi pot imagina grimasa feței, chiar dacă nu o vad. Este o fantasma produsă de propria-mi imaginație, pentru că în acest moment, același context, eu am reacționat exact ca ea. Descrierea de mai sus mi-a apărut în minte pentru o secunda, dar nu sub forma unor cuvinte, ci imaginea ei stând la masa din bucătărie, cu cana plină de cafea în mână, pe același scaun, pe care îl reclamase cu zeci de ani în urmă, fără să știe că își va petrece o mare parte din viață în acel loc. Sorbea din cafea uitându-se peste cană prin tine. Dacă te uitai atent îi puteai urmări șirul gândurilor. Totul părea să se miște cu încetineala proprie vârstei sale. De multe ori, o strigam, rechemând-o la discuție. Întregul corp vibra pentru o secundă încercând să revină la momentul prezent. Mă uitam prin ochii lui verzi, peste cana de cafea, visând la viitor, când aceasta imagine mă întrerupe, făcându-mă să revin la prezent. El n-a observat că am “dispărut” însă eu râd în sinea mea. Aceleași tipare preluate fără intenție, dar care se manifestă în voie. Uneori observăm sursa lor, dar de cele mai multe ori, trec neobservate, pline de fast se repetă în neștire. Bune sau rele, fac parte din noi și mereu mă pun pe gânduri…sunt eu doar un cumul de lucruri preluate în copilărie de la familie, iar apoi de la prieteni și mediu înconjurător, sau decid ce, când și cum reacționez în fiecare moment?

Continue Reading