Frică

 

     

      Scările alunecau, fiind proaspăt spălate, iar picioarele tremurânde își țineau cu greu echilibrul. În timp ce coboram de la etajul 5, emoții puternice mă cuprindeau. Mintea aducea amintiri de mult ascunse, iar în timp ce toată energia se concentra să elimine aceste amintiri dureroase, piciorul drept nu nimerește scara și calcă în gol. Într-o clipită întreaga structură se dezechilibrează, gândurile dispar ca o ceață, supraviețuirea ajungând pe primul plan. Mă împiedic de marginea treptei, însă îmi găsesc echilibrul repede, nu fără a-mi zgâria pantofii violeți pe care îi încălțasem acum a doua oară. Paltonul roșu își flutura și el colțurile grele în timp ce întregul corp încerca să își recapete echilibrul. Un val de furie străbate organismul și își face apariția pe mimica feței, însă se risipi rapid. Emoția întâlnirii revine și de data aceasta trupul simte amorul revederii. Un sentiment interior îmi spunea că aceasta ar putea fi ultima noastră întâlnire, presupunând că se va întâlni cu mine doar dintr-un respect ultim, având în vedere ca trecură șase luni de când l-am văzut ultima dată. Bănuiam că el a luat deja decizia că relația noastră s-a terminat, dar o ținea pentru sine. Cuvintele pălesc de cele mai multe ori în fața sentimentelor, și chiar cu un dicționar bogat la activ ele se ascund printre paginile lipite de timp.

      Două destine, care pentru un moment s-au atins, au aprins flăcări, au născut experiențe, toate acum se risipesc în imagini prinse de sentimentele care au avut cel mai mare impact. Cenușă a devenit destinul, când te uiți înapoi și tot ce ți-a rămas e un dor.

      Mă uitam la ceas, iar timpul ca în multe alte dăți, suferea o metamorfozare, devenise greu, și îl simțeam cum mă apăsa pe umeri. Dacă s-ar fi oprit pentru o secunda aș fi putut să număr bătăile inimii, dar pașii nu încetineau, se îndreptau întărâtați spre locul destinație. Am ajuns prea devreme, și în minte cuvintele se învârteau ca un șarpe, în propoziții, însă reamintind trasee care erau fiecare din alte povești. Multe din întâlnirile lor, se înșirau în mintea mea, emoțiile mă copleșeau pentru un moment, în timp ce pe sub ochelarii de soare își face în colțul ochilor apariția o lacrimă. Deși în căști muzica răsună, nu mai aud decât propriu glas “bucura-te de întâlnire, prețuiește-l pentru ce e” zâmbesc, dar îndoiala își face apariția “dacă este ultima dată când îl văd? îl îmbrățișez, îl pup, cum acționez?” O a treia acțiune își face loc, iar mâna stângă se ridică, afișând în fața ochilor un ecran, din a cărui interioritate răsuna un sunet de ceas. Pentru a nu întârzia am plecat prea devreme, iar acum doar muzica mă purta spre un ritm, când întregul corp încremenise.

      Imaginea înghețată, începea să simtă căldura venită din partea vestei sale roșii, apărută în mijlocul său. Ochii nefocalizați, acum se trezeau la viață.

      Întâlnirea a avut loc. Banalitățile de rigoare unei ne-revederi mai lungi au fost spune, îmbrăcate la fel de elegante ca întotdeauna. Într-un alt context aș fi apreciat mai mult diplomația și eleganță lui, dar tonul vocii care odată îmi face fiecare atom să tresară, acum mă ocolea. M-am închis în mine, deși îmi doream poate mai mult decât orice în acel moment să reușesc să-l aud, să-l simt, să-l las să mă cuprindă în totalitate. Eram rece și întregul corp înțepenit. Imaginea exterioară nu puteam să o văd, dar simțeam încordarea fiecărui mușchi. Mă mișcam, dar pilotul automat preluase de mult aceasta funcție. Toată conștiință înmagazina fiecare gest pe care el îl făcea. Mă uitam după fiecare fluturare a mâinii, îi cercetam incognito fața pentru a reda perfect pe pânza din tabloul minți mele chipul său. Înghițeam greu, cuvintele vroiau să iasă să-și joace rolul, dar conștiința le coordona pe priorități. Nici una dintre ele nu au văzut lumina zilei și nici articulația limbii, au murit în gând înăbușite de eticheta inutilitate. Te-ai oprit și mi-ai spus că aici drumurile se despart. Te-ași fi reținut mai mult, încă vroiam să fim noi, dar întâlnirea s-a încheiat. Te-am invitat la mine în casă. Am construit împreună un decor. Ne-am împlinit unul prin celălalt. Am să apreciez mereu omul din față mea, pentru ceea ce este el, însă când a plecat a trântit ușa în urma sa. Pentru o secundă a uitat că eu mai locuiesc acolo. Pereții s-au crăpat și ușa a rămas deschisă, descoperind ceața care acum înconjura casa. Vântul răcea totul în calea sa, și usca ultimele flori pe care le-am crescut împreună. Culorile ce le-ai învestit în decor le-ai luat cu tine. Un tablou ce ne înfățișa pe noi doi îmbrățișați se destramă în neant, iar corpul tău devine o nălucă, începând să bântuie prin casă.