Cum să nu-l iubești?

                                           

    

 

 

      Când ajungi să-l cunoști, să-l înțelegi, să-l accepți, îl prețuiești mai mult ca odinioară. În spatele cortinei, a amintirilor, a clipelor împărtășite, rămâne legătura dintre doi oameni. Aici se termină și începe totul. Când sufletul rămâne dezbrăcat în fața ta, se naște iubirea. Acel nimic, care este totul, care cuprinde totul și se desparte de tot.

       Prinsă în încâlceala sentimentelor, purtată de frustrare pe cele mai înalte culmi, ținând neputința strâns de mână, am urlat din toți rărunchi un puternic DE CE? Mă ținea strâns în brațe, iar căldura ce se năștea în interiorul lor, îmi oferea siguranță. În acel moment știam cine sunt. Mă recompunea, scoțând la iveală tot ce era adânc ascuns în mine. Cu o măiestrie rar întâlnită a reușit să aprindă iubirea, iar eu cu naivitatea unui copil am îmbrățișat-o. Puritatea acelei iubiri care tocmai se năștea a schimbat modul în care îmi defineam acel cuvânt. Îl iubeam pentru că el era el, lăsând deoparte sentimentele ce le trăiam în compania lui, dorințele și visele mele, iar aceasta nouă perspectivă asupra iubirii avea să mă schimbe întru totul. Însă asemenea unui castel de nisip, la prima furtuna, fundația s-a dărâmat, deformările ulterioare ne oferind nici un indiciu că într-un timp în acel loc a existat un mare palat, alături de o înfloritoare viață ce se perinda în interiorul său. La fel a plecat și el, lăsând în urmă ruinele unui noi. M-am întrebat mult timp cum a putut să plece fără să-mi zică nimic, dar în minte îmi răsuna o propoziție: Nu ar trebui să avem regrete când ne uităm la acțiunile din trecut, căci atunci am luat cea mai bună decizie în situația dată, și rațional puteam să-i înțeleg decizia, dar sufletul simțea golul profund lăsat de absența sa. Visul se spulberă și te trezești dimineața doar cu senzația ce a lăsat-o în urma sa, la fel m-am trezit și eu într-o dimineață fără să mai știu nimic de el. I-am scris, dar răspunsul pe care-l așteptam s-a disipat în eter.

      La rândul meu am fugit de lucruri pe care le vroiam și parcă totuși nu. Am abandonat un drum pe care îl credeam al meu, realizând că era o dorință trecătoare. Când am renunțat la furie și frustrarea a dispărut mi-am dat seama că e la fel ca mine, și atunci cum să nu-l iubesc, când spun că mă iubesc atât de mult pe mine. Cu ochii plini de lacrimi care se rostogolesc pe obraji înroșiți, înainte de a se pierde pentru totdeauna, fac un mic ocol peste colțurile buzelor ridicate. Un zâmbet de împlinire când cuvântul te iubesc este rostit, însă semnificația lui transcende granițele propriului său înțeles semantic.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *