Și-au devenit vecini

        

A fost o dată ca niciodată doi oameni care au hotărât să-și trăiască viața împreună, dar timpul a trecut și au uitat de ce au ales să facă asta în primul rând…..

În fiecare dimineață se trezesc

Pleacă fiecare pe propria cale în drum spre muncă.

Se întorc, se așează la masă și uită,

Câteva conversații de rutină le dezmorțesc buzele.

Mișuna prin casă cu aceleași gesturi pe care le-au folosit și ieri.

E târziu.

Au obosit nefăcând nimic.

În patul care le poartă deja urmele, cei doi își găsesc locul.

Închide ochii,

Înainte de a reuși să adoarmă un sforăit puternic se aude în dreapta ei.

Respiră greu, iar în corp îi apare un sentiment de dispreț.

I-ar plăcea să doarmă singură, dar într-un fel face deja acest lucru.

În fiecare zi la fel.

Au uitat să-și vorbească,

Deja au trecut 10 ani.

Într-o duminică el i-a spus o glumă, iar ea mai că se prăpădea de râs

deci așa era când povesteam? Zici că trăiam.”

Repede, au trecut peste.

Și-a pus o bucată de pâine în gură, apoi s-a plâns că îi este din nou foame.

Iar a trecut o zi…

l-a apărut în gând să meargă împreună la un film,

dar până acasă a uitat.

În timp ce făcea cafea auzi o voce ce venea din dormitor:

Vecină pune-mi și mie de-o cafea. “

                                                            

Continue Reading

Vertigo

dsc_0091

    

     Masa este la nivelul fotoliului, ceea ce pentru mine este incomod, locul între cele două obiecte fiind insuficient, picioarele-mi stau sucite în poziții distorsionate. Însă când ridic privirea și îi vad ochii căprui larg deschiși, cu ușoare riduri de expresie în colțul lor, pomeții ridicați și buzele imită o perfectă curba, cu extremitățile în sus, tot inconfortul dispare. Corpul ei este îndreptat spre mine, în timp ce tonul vocii este la o intensitate scăzută, rezonând spre mine ca un val de căldură. Există familiaritate în chipul pe care-l vad, trezește în mine amintiri plăcute, care mă duc în timpuri fericite. Pentru o clipă simt cum mirosul dulce al gemului de căpșuni îmi inundă nările, galbenul razelor de soare străbate prin geamul bucătăriei, încălzind locul, eu sunt cu mama, facem clătite, și ea zâmbea în același fel ca prietena mea. Este minunat cum corpul nostru reacționează într-un mod atât de intens la elemente exterioare, cum ar fi cuvintele, tonurile, imaginile, și amalgamul de trăiri interioare care se declanșează la un singur stimul. Imagini uitate, evenimente ascunse prin hățișul de amintiri, senzații pe care corpul le simte la maximă intensitate, toate se desfășoară într-o milisecundă, de cele mai multe ori în spatele cortinei, departe de locul în care conștiință își desfășoară activitatea. Ce rămâne în locul lor este stric reacția fizica. Ne trezim cuprinși de fericire, furie, liniște, melancolie, aceste stări vin cu un întreg arsenal pentru a ne proteja într-o bătălie inexistentă, dar al cărei câmp de bătaie este corpul nostru. Fiecare senzație produce în corp reacții: destindere, moment în care te lași pe spătarul scaunului, cu bărbia ridicată, picioare întinse, poate mâinile prinse deasupra cefei, gata să ne împlinim visele (sau măcar să le vizualizăm); încordare: tensiunea care se declanșează la nivelul mușchilor pun corpul într-o stare de rigiditate, rămânând prinși într-o poziție, de multe ori producând chiar amorțire la nivelul unor membre, la fel ca și gândul nostru care se învârte în jurul aceleiași idei, nefiind capabil să iasă din aceasta stare de latență.

      Cuvintele care ieșeau dintre buzele între deschise, mă atrăgeau într-un joc al lor, plutind în aer ca fumul țigării tale. Îmi povestești cum întâlnirea pe care ai avut-o aseară a decurs prost, cum el, a stricat totul, nu te-a ținut în brațe suficient, iar cuvintele spuse nu te-au făcut să te simți prințesa din basm.

      Ceea ce a început ca și o conversație, s-a transformat într-un timp mult prea scurt, pentru a fi perceput, într-un monolog. “Inutil” este eticheta pe care aș atașa-o acestei experienței. Stau în față ta, dar prezenta mea este aproape inexistentă. Tot ceea ce-mi spui nu necesită vreo acțiune din partea mea, sunt acolo doar să ascult, să trăiesc la aceeași intensitate cu tine toate emoțiile pe care tu le simți în timp ce îmi relatezi experiența. Mă blochez, îmi încrucișez picioarele, iar mâinile încearcă să mă îmbrățișeze ca într-un moment de alinare. Întregul meu corp își schimbă poziția, iar acum stă îndreptat spre ușă, rupe orice contact cu tine. Vibrațiile care vin spre mine mă atrag ca într-un vârtej, vrând să mă transporte în aceiași experiență pe care tu o trăiești. Mă retrag, căci pot să te ascult și fără să mă implic emoțional, dar în acel moment “atacul” este și mai puternic pentru că te simți neînțeleasă. Încerc să mă reconectez cu tine, îmi schimb poziția în scaun, repet ceea ce tu spui, pentru a-ți confirma că am înțeles, îți pun întrebări, însă păstrez distanță. Corpul meu nu trăiește momentele pe care tu le exprimi, nici nu simte furia ce o emani, dar pentru asta tot te înțeleg. Se ajunge la sintagme :”toți sunt la fel, nimic nu merge, e un prost”, care atrag după sine toate evenimente în care îți aduci aminte că te-ai mai simțit la fel. Începi să le relatezi și pe ele. Disconfortul crește, dar este doar al meu, căci tu prinsă într-un alt film, ai creat un alt scenariu pentru a-ți satisface trăirile de acum. Aduc argumente cum că au fost și evenimente fericite pe care le-ai trăit cu tipul de care îmi povestești, dar ele nu trec de zidul pe care l-ai ridicat. Senzațiile se diminuează doar după ce totul este spus legat de acest subiect; (totul în acest moment). Am devenit un obiect de decor, pe care ai vrut să-l arunci după el, noroc că cântăresc 60 de kg, și ți-a fost greu să mă ridici.

      Este o întâmplare fericită, căci de data aceasta am reușit să mă țin departe de vârtej, însă ce se întâmplă cu mine când mă desprind și plutesc pe același val cu tine, interlocutoarea mea? Câte din poveștile și trăirile tale am adăugat la bagajul meu, oricum prea greu? Câte conversații interioare am dus cu mine, pentru că mi-am însușit experiențele tale, fără însă a reuși sa le deosebesc de ale mele? Am să rămân eu, fără a fi nevoie să trăiesc la aceiași intensitate experiențele pe care mi le împărtășești. Te înțeleg și sunt alături de tine și din aceasta poziție!

    

  

     

Continue Reading

Griul pantofilor colorați

untitled

      

       E drept că pantofi oamenilor spun ceva despre ei, totuși fața lor spune mult mai multe, asta în cazul în care nu ești designer de pantofi și îți câștigi experiența prin analizare lor, însă nici atunci nu se explică această cercetare a trotuarului. Totuși poate am cautat unde nu trebuie, pe când de fapt suntem arheologi care așteaptă să descopere artefactul vieți lor în găurile de pe trotuar, sau suntem prinși în haosul unei ere fashioniste, incapabili să ne controleze pornirile, și dorințele arzătoare de a face colecție de pantofi.

     Însă dacă ești un om obișnuit și nu bifezi căsuțele de mai sus, cu slujbele aferente, ridică privirea, recuperează legătura cu semeni tai, cu natura, și nu în ultimul rând cu tine.

 

 

Continue Reading

Liniște

 

 

Când sufletul e prea rănit și nu mai poate să se ridice,

Îți spune să aștepți,

Ascultă…

Lasă-l să se odihnească, să respire,

E doar obosit,

A trecut prin multe,

A auzit prea multe,

Și a simțit cum haosul îl cuprinde.

Vrea doar o pauză,

Departe de tot, de toți,

Și doare,

Căci liniștea e greu să o găsești.

Lasă-l să se retragă

Să-și caute un refugiu, pentru a se reîntregi

Ca apoi să-și găsească din nou calea,

Dar mai întâi de toate pacea.

E doar un câmp plin de imagini, nebunia curată…

Un amalgam de povestiri, râsete și plânsete,

Vise eșuate, speranțe curate…

Gânduri ce se plimbă singure în mintea ta,

Fără un drum anume sau un scop.

E doar oboseala care te cuprinde încet și haosul zilei ce-a trecut.

Ai vrea doar să închizi ochii, să cazi într-un somn adânc,

Și să speri că atunci când te vei trezi va fi liniște,

Vei avea un zâmbet larg pe buze și dorința să pornești din nou

Cu încredere spre ziua ce urmează, dar acest lucru se lasă așteptat.

Căci sufletul a adunat prea multă suferință și încă nu a învățat cum să treacă prin ea,

Fără să uite, dar nici să poarte durerea după el

Ci să înțeleagă că e doar o etapa, care va trece și alta-i va urma.

 

 

 

Continue Reading