Anticipare


     Părul era ridicat pe mâna întinsă, care se sprijinea pe brațul scaunului și mai avea puțin să cadă. Razele soarelui îi dădeau această senzație de relaxare. De mult nu a mai fost o vreme atât de frumoasă, spunea el. Cei doi râdeau pe acest subiect, cum că a venit ea de la 2500 de km ca să însenineze ziua. Iarba verde din gradină și mirosul cafelei de dimineață, împreună cu căldura emanată de soare conturau o imagine ideală, iar mâna încălzită de soare, puțin leneșă, se întinde asemenea unei pisici, care trezită după un somn bun își contorsionează corpul, pentru a ajunge la mâna lui, care și ea moleșită de soare, stă întinsă pe mânerul scaunului la câțiva centimetri distanță. Când se ating, cei doi tresară, ca mai apoi să se ridice în grabă, aceiași grabă ca atunci când cafeaua iese în foc, tocmai de aceea ea se dezechilibrează în scaunul ușor de grădină. Redându-i echilibrul, o ridică în brațe, la câțiva centimetri de pământ și o sărută. Lăsând-o jos, mâna care o ținea de mijloc coboară pentru a se întâlni cu a sa, trăgând-o după el. Se îndreaptă grăbiți spre casa, și urcând scările, ușa camerei se trântește de perete, pentru a le face loc în dansul corpurilor unduitoare. Toată energia a fost consumată și în timp ce ea se cuibărește în brațele lui, din spre geamul ce dă în curte, unde ei și-au lăsat cafeaua în mijloc, la fel și scaunele, se aude vocea mamei lui, care striga la cei ce au lăsat deranj în urma lor, însă când privirile celor doi se întâlniră, găsesc buzele râzând complice și trăg peste ei plapuma albastră, nu de rușine, ci pentru a mai profita de un moment de răgaz și intimitate. Timpul se oprise in loc, pentru ca cei doi să se bucure de regăsire. Trecuse aproape un an de când s-au întâlnit ultima dată, amândoi ajunși în orașul numit „mica Vienă”, pentru a își împlini visele.
După duș cei doi au coborât din nou în grădină, trecând prima dată însă prin bucătărie, pentru a își cere scuze. Deși reticentă în primele secunde, zâmbetul de fericire a fiului său a înviorat fața încruntată, ca în cele din urmă să ajungă a le face chiar ea o altă cafea, aruncând-o pe cea din cănile lăsate în mijlocul grădinii. Cu soarele încălzind până și conversațiile avute, au început a pune lumea la cale. Alex se bucura însă cel mai mult de aceasta zi însorită. Departe de casă, unde acest lucru era o obișnuință, aici aceste zile erau rare. Prima săptămână a trecut într-o clipită. Printre vise, cei doi se plimbau prin toate scenariile posibile pe care și le-au putut imagina. Își construiau planuri, purtau gânduri pe meleaguri necunoscute pentru a și le însuși, iar podurile peste prăpăstiile realității erau clădite cu meticulozitate și trăinicie. Aveau parte de iubire și acest lucru era motorul acțiunilor lor.
În micul paradis din marginea metropolei se ivea o vreme ce părea a aduce furtună, dar fără a fi din cauza norilor, ci a grijilor care veneau de la 2500 de km distanță, amenințând buna funcționare a lucrurilor. Ca un prim semn gândul apare de nici unde, și odată cu el vine un întreg alt șir, care aduce toate facuturile pe care ea le avea de făcut acasă peste o lună, inclusiv drumurile pe care le va avea de făcut. La început a schițat un zâmbet, însă rapid acesta a fost urmat de un întreg șir de calcule, chiar și de o împărțire a banilor, care în acest moment erau inexistenți, mai precis ea își ocupa timpul cu anticipația evenimentelor ce o să vină într-o vreme, dacă vor veni. Se adăugau și discuțiile pe care le-au avut în legătură cu mutarea ea aici. O altă mulțime de semne de întrebare o bombardează, și nelăsându-și nici un răgaz pentru a le opri sau măcar a le răspunde, rapid acestea declanșează o întreagă reacție fizică în corp, care devine în câteva secunde o indispoziție, după care se transformă în migrenă. Într-un moment de răgaz, toate ancorele ce o țin legată de evenimente negative s-au activat. Neîncrederea găsită prin unghere întunecate ale minții, se răscoală împotriva ei, într-un moment de fericire. Mintea ei, știe că fericirea nu există, așa a fost învățată, dar sufletul vede măreția lucrurilor, sinceritatea oamenilor, empatia, bucuria din glasul copiilor, e ceva magic și de nedescris. Își face griji degeaba, ca lucrurile pe care le transforma într-o poveste în acest moment, este auto sabotaj, dar cu toate aceste nu se poate abține. Reacțiile ei urmează deja căi prestabilite și până conștiința încearcă să își creeze propriul drum, întregul mecanism este deja pus în funcțiune. Cu durerea în minte, auzind foșnetul conștiinței prin desișul de informații, croind o alternativă, îl sărută și îi zâmbește. Exista o altă posibilitate și o va găsi!