Remușcare

    

    

       Când a conștientizat durerea, degetele ei deja se roșiseră. Nu și-a dat seama decât în acel moment că strângea bara cu atâta putere. Se simțea nesigură, mai exact nu știa ce căuta în acel loc. Lângă ea se afla un individ care îi zâmbea. Habar nu avea cine era și dacă acesta o cunoștea sau doar și-ar dori. În acea fracțiune de secundă căuta cu disperare un chip, o senzație cunoscută, dar totul rămânea rece, nimic nu o atingea. Preocupată de imaginile ce se derulau în minte ei, tresări, și speriată se smuci când simți mâna ce o trage spre ușă. A fost atât de prinsă în propria-i minte încât nici nu a observat că metroul se oprise. O mână puternică de bărbat o trăgea, iar pe chipul său se putea citi nervozitatea. Amețeala o luase pe nesimțite și imaginile din jurul ei începeau să se disperseze când dintr-o dată totul se făcuse negru. Își pierduse conștiința pentru câteva minute, însă înainte ca ochii săi să se deschidă, senzațiile își făcură simțită prezența. Pentru ea însă nimic nu avea sens, nu știa cine este și ce i se întâmplă. Cu toate că imaginile din jurul său apăreau în ceață se simțea vie, iar brațele puternice care o strângeau acum, erau dovada. Aceleași brațe care acum câteva minute o trăgeau spre ieșirea din metrou, acum îi ridicau trupul și o așeză pe un scaun. Era unul din acelea galbene care se găsesc în stațiile de metrou. Cum știa ea acest lucru, habar nu avea, însă chiar dacă sunetele nu mai ajungeau la timpanele ei ca altă dată, și ochii nu mai vedeau culorile minunate cu care se îmbracă lucrurile, acum le simte, și nu poate să își explice acest lucru. Buzele ei, erau umezite cu un lichid, pe care l-a identificat ca fiind apă, iar mâinile acelea care până acum o protejau, bruschează corpul ei, încercând să o readucă la viața.

      – Hei, mă rănești! Lasă-mă în pace! Zbieră ea, însă sunetele se loveau de o barieră invizibilă și nu ajungeau la el, buzele rămânând închise, căci toată conversația se întâmpla în interiorul său.

      Vroia să se revolte, însă într-o secundă ochii săi s-au deschis, iar prima imagine pe care o vedea era aceea a unui bărbat înalt, care se holba la ea cu ochii mari, în care se putea citi disperare, frică și în același timp un zâmbet de satisfacție.

       – Ce combinație ciudată, își zise în minte. Care era efectul acelei compoziții de sentimente? Aceasta întrebare avea să rămână fără răspuns, căci sunetul metroului care tocmai se oprea în gară și foșnetele pe care pasagerii ce urcau și coborau le făceau, văzându-și fiecare de drumul lor, cu privirile în pământ sau uitându-se în telefonul mobil, acopereau fiecare gând al său.

       Oamenii păreau să treacă pe lângă ea fără să o observe, excepție făcând un individ care din spatele geamului se uita la ea și îi zâmbea. Acel zâmbet care îți spune că totul va fi bine.

       – Ar fi bine să consulți un doctor, nu este normal să leșini de două ori în aceeași zi, ca să nu mai spun la interval de câteva minute. Sper că ți-ai luat pastilele. Acum nu este un moment potrivit ca să facem un copil. Avem alte priorități, dar aceste cuvinte au rămas în aer, în timp ce mintea ei se juca cu imaginea celor doi ochii care încă o salutau. Nu își putea lua gândul de la ei, de la chipul său, al acelui străin care o impresionase. Simțea că imaginea aceea o va urmări.

      Bărbatul din fața ei a închis telefonul, punând capăt unei conversații, iar apoi s-a îndreptat cu tot corpul spre ea. Avea o figură rece, dură.

      – Tocmai am sunat la clinică. Mâine dimineață la ora 10:00 ai programare pentru consult, nu vreau surprize. Draga mea, te simți mai bine? Nu vreau să-ți faci griji pentru nimic. O să onorez eu toate întâlnirile care au rămas pentru azi. Tu, poți merge acasă, ca să te odihnești. Te conduc până la taxi, nu e bine să umbli singură în starea care ești, s-a grăbit apoi să adauge, văzând expresia de frică și îndurerare de pe chipul ce îl privea cu ochii mari de copil, parcă rugându-l să-i ofere îndurare.

      – Cum zici tu, dar până să termine de spus aceste cuvinte, simți o greață care o făcu să alerge până la toaletă.

      Rămânând singură, lacrimile începură să curgă șiroaie pe obrajii palizi. Îi era frică, iar în timp ce își privi chipul în oglindă, imaginea o repugnă. Emoțiile care încolțeau în adâncul subconștientului îi erau străine, și totuși ele se nășteau din însuși trăirile ei. Care este cauza lor și ce anume le face să prindă viață, aceasta era o întrebare la care nu știa să-și răspundă. Încerca să caute un răspuns pentru ceea ce i se întâmpla acum, când o bătaie în ușa îi întrerupse șirul gândurilor.

      – Hei, ce faci acolo, știi că trebuie să plecăm! Neprimind nici un răspuns, mai strigă o dată. Ana ești înăuntru? Mă aude cineva?

       – Sunt gata, putem pleca acum. Cuvintele șoptite abia dacă i-au atins vârful buzelor.

      – Ce ți-a luat atât? Avem o mulțime de lucruri de rezolvat și timpul ne presează.

      – Acum plecăm!

    În timp ce se îndreptau spre ieșirea din metrou, Andrei observă că soției sale îi lipsea geanta.

      – Ți-ai luat geanta cu tine la baie?

      – Nu, trebuie să o fi lăsat pe scaun.

      – Ce uitucă ești, du-te și ia-o, dar mai repede, haide odată femeie!

      Fără să ridice ochii din pământ, femeia se întoarse după geantă, buimăcită de șirul evenimentelor, iar ca situația să fie și mai ciudată, conversația de acum doua minute nu avea nici un sens pentru ea. De ce soțul ei îi vorbea așa? Părea ceva normal. Era ca și cum între cei doi în acest fel curgeau discuțiile, dar acum totul pare nelalocul lui. O deranja faptul că el părea că nici nu observă ceea ce i s-a întâmplat, sau și mai rău, că nici nu îi pasă. Evenimentele, omenii, cuvintele, toate în jurul său păreau că se învârt într-un carusel, iar ea este pe margine neputând participa la nici unul din jocuri.

       Ajunsese deja în fața casei, când se trezi că își caută cheile prin geantă. Și evenimente de până acum? Când a părăsit stația de metrou și s-a urcat în taxi? Dar drumul până acasă? Nu mai ține minte nici unul din acestea, ca și cum totul s-a sfârșit cu discuția lor și a reînceput într-un alt plan, de la o altă secvență. Se simțea ca o marionetă care nu putea controla ce se întâmpla cu ea, cu atât mai puțin ce se întâmpla în jurul său. Cu acestea în minte, deschide ușa de la casă, aruncă cheile în bolul lor, apoi urcă cele 16 trepte până în dormitor. Se aruncă în patul mare, deja cunoscut, care la o privire mai atentă le păstrează urma celor doi soți. De multe ori și-au spus că trebuie să-l schimbe, dar întotdeauna erau alte lucruri mai urgențe, apoi uitau și se cufundau în acel loc deja cunoscut, numai a lor, până când pleoapele li se închideau și discuția rămânea amânata. Până într-o dimineață când Andrei s-a trezit cu o durere de spate și a dat vina pe blestematul de pat.

      – Amânăm micul dejun. Știu că te gândeai la ceva special, dar azi mergem să luăm un pat nou!

      – Chiar acum! La duș cu noi!

      – Stai! Haide totuși să ne bem cafeaua mai întâi!

      – O să avem timp de ea mai târziu, dacă nu mergem în acest moment, ne vom lua cu alte lucruri și vom amâna din nou să ne cumpărăm un alt pat.

      Știa că avea dreptate. În jumătate de ora erau deja în mașina cea roșie, pornind cu entuziasm spre magazinul de mobilă. Nici nu știau de ce îi încântă acest lucru, însă faptul că se hotărâseră să facă ceva spontan îi umplea pe amândoi de bucurie. Nu au reușit să cumpere un pat nou. Nimic nu părea suficient de potrivit. Zâmbește în timp ce își aducea aminte de această întâmplare. Acum într-un fel îi părea bine că nu au schimbat patul cel vechi. Avea nevoie de amintirile pe care le-a păstrat, pentru a o puteau încuraja să treacă peste acest moment. Încercând să dea un sens celor întâmplate azi, se lăsă ușor purtată de evenimentele în derulare, care acum erau pe repeat, pentru a căuta un detaliu care părea că îi scapă, însă cu aceste imagini în gând adormi. Nici nu își dăduse seama că încă avea pantofii în picioare. Oricum în acel moment nimic nu mai conta.

      Andrei fugea de mânca pământul pe treptele tribunalului. Avea o întâlnire, iar doamnei avocat Beatrice Iordache nu îi plăcea să aștepte. Se uită la ceasul negru, care se asorta perfect cu cravata și văzu că mai are fix 2 minute. Ultimele trepte le urcă nonșalant, mai mult din încercarea de a își recăpăta suflul pe care îl lăsă cu 20 de scări mai jos, decât dintr-o siguranță de sine. Ajuns la ușa cabinetului ei, bate de 2 ori, în același timp în care apăsă pe clanță. Cu mâna tremurând de emoții, deschide ușa ezitând, iar pentru o secundă se gândea chiar să se întoarcă din drum, dar era prea aproape și hotărî să își înfrâneze fluturii adolescentini. Privirea ei plină de încredere îi mai redă și lui bărbăția. Ușa se închise în spatele său, iar cheia se învârti de două ori în broasca, ca apoi să cadă pe biroul masiv, din lemn de cireș. Cu o singură privire, el o chemă în timp ce se făcea confortabil în cealaltă parte a încăperii, pe o canapea din piele, care se asorta perfect cu biroul și se încadra excelent în ambientul din jur. În timp ce ea se îndreptă spre el, rochia îi descoperea picioarele lungi, și dunga neagra de la portjartier, șoldurile unduindu-se ca cele ale unei pantere care își urmărește prada. Întregul ei corp emana dorință. Cu mâinile tremurânde, acum pierzându-și controlul în fața unui bărbat, care pentru ea era total neobișnuit dat fiind slujba pe care o ocupă, se aplecă să îl sărute, lăsându-și decolteul generos să fie admirat în totalitate. Buzele se ating, făcând ca întâlnirea lor să trezească fiecare structură de energie latentă. Dintr-o mișcare el se ridică, și în timp ce cu o mână îi cuprinde gâtul, atingând lobul urechii, cealaltă cuprinde spatele, urcând, doar pentru a coborî în mersul său odată cu fermoarul rochiei. O secundă, timpul se opri, doar pentru a îi oferi lui Andrei răgazul necesar de a face un pas înapoi, în timp ce rochia căzând pe podea dezvelește în toată splendoarea sa compleul negru, care ascunde suficient din corpul lui Beatrice, făcându-l pe acesta într-o răbufnire de poftă să tragă cu putere de cureaua pantalonului, în încercarea de a ajunge cât mai repede la obiectul dorinței. În timp ce își plimbă mâna pe trupul ei anatomic perfect, se trezi purtat în adolescență. Într-o duminică după amiază căutând în spațiul de depozitare un joc mai vechi, a dat peste revistele ascunse ale tatălui său. A rămas ore în acea cameră visând la acele femei, pe care uneori le desena din imaginație, într-un moment frenetic de dorinți. În acel moment, în acea secundă, dorință după dorință se îndeplinea. Cu ochii semi închiși, simțea aceleași plăceri ale copilăriei. El, acum un bărbat în toată firea, arătos, bogat, stătea întins pe o canapea din piele, într-un birou, dintr-o clădire plină de oameni care se perindau pe coridoarele sale, neștiut de nimeni, dar având toată lumea la picioare, inclusiv pe femeia desenată de pe tavan care acum a prins viață, cu singurul scop de a îl satisface. Plăcerea lor se consumă pe toate obiectele biroului, însă mult mai repede decât și-ar fi dorit el. I-ar fi plăcut să prelungească acest moment, dar senzațiile ce-i pătrundeau prin corp au fost mult mai intense, decât însuși această dorință. În timp ce gemetele ei de plăcere se aud tot mai intens, nemaiputându-se abține el, își lăsă amprenta satisfacției pe sânii ei, de un alb ca spuma laptelui.

      Beatrice își aranjă și ultima șuviță de păr în timp ce se îndrepta să deschidă geamul, pentru a aerisi încăperea care se încăpățâna să păstreze mirosul unirii lor. Pantofii se aflau încă aruncați în cealaltă parte a biroului, iar ea era doar în acei ciorapii negrii, care stârneau fantezii multor interni. Încă un pas ca să ajungă la geam, când unul dintre ciorapi s-a prins în parchet. Un întreg șir de fibre începea să se deșire, urcând rapid sus pe picior. Ea se aplecă cu rapiditate, pentru a opri acțiunea. Începutul lor de discuție care porni de la acest fapt, ascunse sunetul clanței, care tocmai se mișca. A fost doar un moment, pentru ca apoi lucrurile să-și reia cursul normal. Nimeni nu bătu în ușă. Iar încercarea de a intra în birou rămânea fără nici o urmă aparent vizibilă, care să-i alarmeze pe protagoniștii acestui secret.

      Era deja așezată la birou, cotrobăind prin sertare, găsi cu rapiditate locul unde ținea mereu o pereche de ciorapi noi. Îi plăcea să fie previzibilă, iar acum acest lucru o răsplătea. Ridică privirea simțind prezența din fața sa, iar el îi atinse buzele cu degetul arătător, trasând conturul lor, apoi coborî spre bărbie, pentru a o trage spre el. O sărută. Era unul din acele săruturi care rămân întipărite în minte. Nu mai stârnea dorință, nici pasiune, ci mai degrabă mister, complicitate. Cuvintele erau de prisos. El se retrăgea spre ușă, învârtind cheia ușor în broască, însă privirea ei nu avea să îl conducă, ci a rămas ațintită spre perechea de ciorapi, nouă, care urmau să șteargă orice urmă a lui.

      Cu un zâmbet de satisfacție, din acelea pe care le ai când îți îndeplinești cel mai mare vis, închise ușa, aruncând o privire pe coridorul plin de oameni. Privirea lui rămase pierdută, nu se intersecta cu nici o alta, oamenii părea pierduți în propriul lor univers, iar prezența lui rămânea neinteresantă în acel amalgam du-te-vino. Era totuși cineva care îl privea pe ascund din spatele unor ochelarii de soare, însă era prea departe pentru ca Andrei să-l fi observat. Se simțea puțin dezamăgit că nici unul dintre cei prezenți nu aveau să-i fie complice la un eveniment special din viața lui, în care în sfârșit reușise să cucerească regina balului. Mergea alene, cu pașii domoli, îndreptându-se spre birou, ca și cum toate grijile din viața lui ar fi dispărut. Nici un gând nu era adresat soției sale, după ce acum câteva ore leșinase de două ori consecutiv. A trimis-o acasă, ca el să-și poată pune în plan cea mai mare fantezie. Cel mai mult îl deranja că nu se putea lăuda nici prietenilor cu asta, nu putea permite nimănui să-i știe secretul, dar ar fi vrut să strige în gura mare, că în sfârșit a învins. Atâtea contradicții îi dădeau o durere de cap, într-un final alegând să alunge gândurile care i se păreau acum inutile și să se concentreze asupra lucrurilor pe care le mai avea de rezolvat în această zi. Pentru o clipă se opri. Aruncă o privire în jurul său, moment în care realiză că trecuse cu mult de clădirea în care se află biroul său.

       – Scoase telefonul din buzunar și își sună secretara.

       – Gabriela, cum merg lucrurile la birou?

       – Domnul director, ce surpriză!

       – De ce ai spune asta? Nu am voie să-mi sun propria secretară?

      – S-a întâmplat ceva? Încercă Gabriela să întrebe, cu vocea tremurândă, așteptând parcă ca inevitabilul să o lovească.

      – Ar trebui să înțeleg ceva din acest interogatoriu? Zise Andrei ridicând tonul.

      – După discuția de dimineață credeam că nu veți mai suna azi!

      Andrei se oprise în plină stradă, descumpănit, neînțelegând despre ce era vorba. Nu își aduce aminte să-și fi sunat secretară, nu avea nici un motiv să o facă. Știa că azi avea să fie o zi încărcată, și intenționat a plecat mai devreme de acasă că să reușească să termine toate treburile fără a fi nevoit să stea peste program. Revoltat, a început să strige la Gabriela. Speriată, printre smiorcăituri, ea îi relatase, cum azi dimineață sunase la birou, pentru a-și anula toate întâlnirile și să anunțe că își va lua o zi liberă. Deși știa că sunt teancuri de hârtii care așteaptă să fie revizuite, nu era de datoria ei să-și chestioneze șeful. Între cei doi se așeză o liniște stânjenitoare, care avea menirea să-l scoată din sărite pe Andrei, care în ultima secundă își schimbă dispoziția, ne-renunțând însă la ton.

       – Știu ce am vorbit! Deși până și secretara sesizase neîncrederea cu care această propoziție a fost pronunțată. Am sunat să mă asigur că nu a apărut vreo urgență.

      – Nu, domnule, totul este în ordine.

      La auzul acestor cuvinte, închise telefonul, fără să mai spună nici un cuvânt. Nu a sunat el, și în zadar încerca să-și dea seama cine, și de ce ar fi făcut asta. Își amintea perfect ce s-a întâmplat în acea zi, totul, cum soția sa a leșinat și el a trimis-o acasă ca să poată pleca la întâlnirea sa cu Beatrice. Deși nu îi plăcea acest sentiment, în el nu găsea nici un stop de vinovăție. Visase la o femeie ca Beatrice toată adolescența lui. În adâncul său nu voia nimic mai mult decât să o posede. Era satisfăcut de relația pe care o construise cu soția sa, și chiar dacă aceasta a început în ultima vreme să se gândească la copii, o iubea. Știa că făcuse alegerea perfectă. Însă Beatrice treze în el acea pasiune care se consumă într-o noapte. Era o fantezie. Uneori dorința dacă o alimentăm mult timp ajunge să devină mai puternică decât noi înșine și valorile noastre personale.

      Boabe de sudoare se prelingeau pe fruntea sa. Încă nu era convins că face ce e bine, dar pregătise deja cafelele pe care cei doi clienți obișnuiți ai tăi urmau să le ia la pachet.

      – Bună dimineața!

      Ana zâmbea ca și răspuns iar Andrei îi strânse mâna. Timp de o jumate de oră cei trei au avut o discuție deschisă, chiar prietenească, după care cei doi soți și-au luat cafelele părăsind încăperea.

      Barmanul le lăsă câteva minte avans, după care pleca să-i urmărească. În cafelele lor erau droguri, special pentru a le face ziua un calvar, deși nu ar fi vrut să-i pună și Anei. Tot acest sacrificiu era ca să o salveze pe ea, căci și el știa ce înseamnă să fi înșelat și batjocorit de persoana cea mai dragă ție.

      Planul său atât de bine pus la punct eșuase. Andrew își băuse doar jumătate de cafea, iar efectul drogului trecu aproape ca și neobservat. Cel mai dezamăgitor lucru a fost ca el totuși reușise să se întâlnească cu Beatrice. Nu a putut s-o cruțe pe Ana de durere. Plin de furie după ce îl urmărise pe Andrei la tribunal, se întoarse la muncă. Era trist, furios, dezamăgit că nu a putut să fie o persoană de încredere, tocmai el, care îi promise sieși că nu va mai închide niciodată ochii în fața unui adulter. Propria sa experiență trezește sentimente puternice de ură în el, iar gândul că a lăsat cu un astfel de lucru să se întâmple îl consumau profund. Stătea tăcut în spatele barului cu ochii care parcă aruncau flăcări, ștergând un pahar. Acesta lustruia deja, mai având poate puțin să se spargă, însă lui nu îi păsă. Faptul că mâinile sale lucru îi reducea teribil din anxietatea pe care o resimțea. Își repeta în minte cum o să-l demaște pe Andrei.

      Vorbind de lup, tocmai cobora scările localului Andrei, care avea un zâmbet irezistibil și o satisfacție care cu greu putea cineva să nu o remarce. Acesta se întoarse la prietenul său să-i povestească cum a decurs întâlnirea, dar fața pe care o găsise după tejghea nu era primitoare, însă acum îi păsa prea puțin de altcineva. Vrând totuși să mai îndulcească puțin atmosfera îi întinse o țigară din foi.

      – Nu, nu vreau să-mi povestești cum a fost cu doamna aceea avocat depravată, care m-a ispitit să o ajut să aranjeze o întâlnire cu tine. Poate nu înțelegi, dar după ce am acceptat am început să am regrete, nu am mai dormit noaptea. Mi-o imaginam pe soția ta, povestind cu drag despre tine, în timp ce tu, porcule te destrăbălai cu capul în decolteul alteia. Ar trebui să plătești scump pentru această josnicie adusă femeii iubite. Ce știi tu despre inimi frânte, despre oameni care nu își mai revin după astfel de evenimente. Eu știu! Femeia cu care urma să mă căsătoresc…iar cuvintele i se opriră pe buze, în același timp în care întâlni privirea lui Andrei. Ar fi vrut să vadă regret, umilință, însă a întâlnit doar dispreț, repulsie și mirarea de a nu înțelege ce se întâmplă.

      Împins de furie acesta luă o sticlă, și sărind peste bar se năpusti asupra lui Andrei.